Informaţia este codificată şi transmisă printr-o diversitate de semne legate direct de postura, mişcarea, gesturile, mimica, înfăţişarea partenerilor. Înglobând o diversitate de posibilităţi, comunicarea nonverbală este astăzi obiectul unor susţinute cercetări, menite să-i aprofundeze mecanismele şi funcţiile. Din punct de vedere ontogenetic, acest tip de comunicare prezintă o mare precocitate bazată, în egală măsură, pe elemente înnăscute (comportamentele expresive primare ale afectelor şi emoţiilor) dar şi pe structuri învăţate, iniţial, într-o manieră imitativă. Prezentăm în continuare principalele categorii gestuale .
Expresorii sunt gesturi mimice sau corporale care însoţesc o trăire organică sau care au un halo afectiv (a roşi, a te crispa de durere, a tresări). Sunt importanţi pentru că transmit receptorilor, într-o manieră neintenţionată, informaţii în legătură cu starea noastră generală (e.g. suntem în formă, ne simţim rău) sau de moment (e.g. o stare de uimire, jenă). Având o puternică determinare biologică, au o semnificaţie interculturală universală. Tristeţea, dezgustul, ameninţarea, neliniştea, graoza, triumful etc. se exprimă aproximativ la fel la popoare diferite şi îndepărtate geografic şi cultural. Sunt prezenţe primare în onotologia gestualităţii unii dintre aceştia (e.g. surâsul, încruntarea, surpriza, dezgustul), facilitând chiar de la naştere construcţia relaţiei de comunicare părinte-copil.
Regulatorii apar doar în prezenţa partenerilor de discuţie. Sunt acele mişcări care permit, reglementează şi menţin schimbul verbal dintre interlocutori. Apropierea de partener, contactul vizual reciproc, postura de ascultare, de solicitare a cuvântului sau semnalele de modificare a ritmului şi intensităţii “ofertelor” verbale sunt regulatori care susţin relaţia de comunicare.
Ilustratorii sunt mişcările care facilitează, susţin şi completează exprimarea verbală. Fiind însuşită prin învăţare, această categorie gestuală are, în parte, determinare în experienţa socială. Sub aspectul conţinutului, ilustratorii indică direcţia (sus, acolo, departe), dimensiunea (mare, mic), forma (dreptunghi, spirală), persoana (eu,tu), modalitatea de acţiune (rapid, încet) etc. Rolul lor este de a accentua, amplifica, explica, întări cuvântul.
Emblemele sunt construcţii, convenţii sociale care au valoare de semn şi un echivalent lingvistic cert. Pot substitui în totalitate cuvântul.Mişcările capului pentru “da”, “nu”, clipitul complice din ochi, semnul victoriei, gestul ce indică nebunia, cel pentru linişte sunt embleme frecvent utilizate în gestica noastră. Sunt prezente în actul de comunicare doar ca rezultat al învăţării sociale.
Adaptorii vizează categoria activităţilor manipulatorii stereotipe. Rolul aceste este de descărcare şi echilibrare psihică. Se disting două mari categorii: manipulările de obiecte (pix, foi de scris, cravată, haină) şi automanipulările (răsucirea şuviţei de păr, mişcatul ritmic al piciorului, atingerea urechilor, nasului, rosul unghiilor). Apar în gestica noastră în baza unui proces automatizat. S-a remarcat faptul că apar cu o mai mare frecvenţă în condiţii de concentrare sau tensiune psihică. Au, evident, un rol de supapă prin care se “consumă” surplusul de tensiune generat de acomodarea la o anumită situaţie (includem aici chiar şi situaţiile de comunicare).
Fiecare dintre cele cinci categorii gestuale îndeplineşte, preponderent, o funcţie specifică. În acest fel, în ansamblul ei, gestualitatea umană este complementară: expresorii, axaţi pe subiectul care comunică, îl dezvăluie. Regulatorii au ca ţintă relaţia comunicaţională pe care o structurează. Ilustratorii, la fel ca şi emblemele, sunt determinanţi pentru conţinutul transmis în timp ce adaptorii facilitează racordarea şi adaptarea interlocutorilor la situaţii şi la relaţiile dintre ei.
Zone şi distanţe personale
Fiecare tip de relaţie interumană implică anumite reguli de organizare a spaţiului şi a distanţelor, încălcarea lor generând disconfort, stinghereală, nervozitate şi conflicte. Nevoia de spaţiu variază de la o persoană la alta, de la o profesie la alta, de la un context social la altul şi de la o cultură la alta (oamenii care trăiesc la ţară, de pildă, vin puţin mai aproape decât cei de la oraş). În limbajul spaţiului însă, apropierea nu înseamnă neapărat agresiune şi ostilitate. Când cineva are veşti bune sau sentimente bune, manifestă tendinţa de a veni mai aproape de interlocutor. Când are veşti proaste sau sentimente ostile, ia distanţă în mod instinctiv. Distanţarea fizică se traduce, cel mai adesea, prin distanţare afectivă şi prin dezacord de opinii şi credinţe. Distanţarea diluează comunicarea iar apropierea o intensifică.
Ştiinţa care studiază corelaţia dintre componenta spaţială şi cea comunicaţională din cadrul relaţiilor interpersonale se numeşte proxemică.
Pentru o pertinentă analiză a semnificaţiilor distanţelor ce ne despart de ceilalţi, delimităm spaţiul care ne înconjoară în patru zone: intimă, personală, socială şi publică.
Zona intimă (0 – 45 cm.)
Este acea zonă care ne înconjoară trupul ca un prim înveliş invizibil după piele şi încălţăminte. Este distanţa dansului intim, a sexului, a mângâierilor dar şi a luptei corp la corp – o zonă bine apărată în care permitem accesul doar celor în care avem mare încredere, celor pe care-i dorim.
Comunicarea tactilă şi cea olfactivă domină în această zonă în timp ce vorbirea aproape că nu contează (este loc pentru şoapte şi sunete nearticulate). Nu suportăm ca cei care ne sunt antipatici să invadeze această zonă. În acest caz ne simţim stingheriţi, presaţi, iritaţi şi chiar ameninţaţi. În plan psihic ne plasăm pe o poziţie defensivă și organismul începe să producă hormoni de luptă. De aceea ne incomodează şi ne irită aglomeraţia din lift sau tramvai. Dăm mâna cu cei pe care îi întâlnim pentru prima dată şi pentru a-i ţine la distanţa braţului întins.
Zona personală (46 cm.-122 cm.)
Corespunde distanţei normale la care doi oameni conversează pe stradă sau într-o încăpere mare şi se pot atinge dacă amândoi întind braţele. De regulă, privită din exterior, începe de la lungmea braţului întins, cu pumnul strâns.
Comunicarea olfactivă se diminuează deja (partenerii nu se mai pot mirosi de aproape) iar comunicarea verbală şi rolul privirii capătă mai multă importanţă. Trăsăturile sunt uşor de perceput iar vocea rămâne moderată. Gradul de familiaritate al interlocutorilor rămâne ridicat, în sensul că doar soţia, iubita, copiii şi prietenii intimi pot locui foarte bine în această zonă. Vorbim aici de o semnificaţie psihologică specială: soţia sau soţul ar putea fi geloşi dacă o altă femeie sau un alt bărbat ar pătrunde în acest spaţiu. Se activează instinctul de “proprietate”asupra partenerului. Dacă persoane străine sau nedorite ne invadează zona personală, este probabil să se instaleze o stare de nervozitate şi vorbireasă devină precipitată şi incoerentă.
Zona socială (1,23 m. – 3,5 m.)
Este spaţiul rezervat contactelor sociale, negocierilor, vânzărilor şi relaţiilor profesionale, aflate în faza de început. Elementele de intimitate dispar. Este locul potrivit pentru majoritatea colegilor, şefilor şi clienţilor. Zona socială este distanţa pe care o impunem între noi şi necunoscuţi sau cunoştinţe superficiale, distanţa faţă de interlocutorii ocazionali sau dezagreabili, atunci când discutăm afaceri sau orice altceva, pentru prima dată. Adesea, acest tip de distanţă este marcat de masă, ghişeu sau tarabă. A nu respecta distanţa socială acolo unde ea se impune înseamnă a-ţi asuma riscul de a deranja, irita şi enerva partenerul, de cele mai multe ori la un nivel inconştient, prin vagi senzaţii neplăcute.
Folosită cu abilitate, această distanţă poate indica dominarea, interesul, dezinteresul, superioritatea sau puterea, fără a folosi cuvinte. Uneroi, chiar şi partenerii intimi au nevoie de distanţa socială pentru a se relaxa. La nivelul zonei sociale îndepărtate (2,20 m. – 3,60 m.) se subliniază şi distanţa ierarhică. De pildă, aceasta este mai mare la un ministru decât la un director şi mai mare la un director decât la un şef de serviciu.
Zona publică (peste distanţa de 3,5 m.)
Este spaţiul în care comunicarea şi relaţia îşi pird caracterul impersonal. Vorbim, în acest caz, de un discurs public, cu caracter oficial, formal, ritual. Vocea creşte în volum iar contactul vizual cu fiecare ascultător în parte scade în intensitate. Zona publică este tipul de distanţă care apare în raporturile oficiale, rezervată celor ce se adresează unui grup de ascultători, de pe o poziţie oficială, dominantă: profesori, preoţi, judecători, politicieni, comandanţi, preşedinţi. Distanţa publică conferă protecţie marcând raporturi de putere subtile sau evidente.
Sursă foto
